Sarmanul Dionis - comentariu literar
Nuvela vede lumina tiparului in revista “Convorbiri literare” in perioada decembrie 1872 – ianuarie 1873.
Prin continutul grav, avand in prim plan dorinta de cunoastere absoluta a spatiului si timpului, a stapanirii acestora de catre omul superior, precum si asupra relatiei dintre subiectiv si obiectiv, nuvela eminesciala deschide noi perspective dezvoltarii preozei romanesti, indeosebi prozei fantastice cu profunde implicatii filosofice.
Subiectul, structura, tematica si tehnicile artistice utilizate, indreptatesc incadrarea nuvelei intre operele romantice, dupa care autorul insasi este considerat in critica literara drept ultimul mare romantic european.
Simbolismul nuvelei deriva din chiar statutul personajului principal, Dionis este eroul construit anume pentru a da viata - in planul prozei de fictiune – ideii poetului legate de problema cunoasterii in absolut.
Mihai Eminescu incearca o prezentare neutral a eroului intr-un efort de vointa si detasare de acesta, pozitia sa ar fi deci aceea a autorului omniscient si acest lucru este confirmat de anumite marci stilistice specifice , astfel el vorbeste de “calatorul meu” de “umbra eroului nostru” desi in intregul ei naratiunea se desfasoara la persoana a III-a.
Trasaturile fizice si morale il definesc pe Dionis ca personaj tipic romantic: el este orfan, sarac, fara spersnta, manifesta o nesecata sete de cunoastere si este “iubiror de singuratate”.
Locuinta personajului este descrisa cu lux de amanunte: casa veche, trepte putrede, usa scartaie, balconul de lemn se clatina sub pasi, gradina este de o vegetatie luxurianta, in interior peretii sunt invadati de mucegai verde. Interiorul saracacios al odaii lui Dionis este completat de masa plina de hartii, ziare, brosuri, carti vechi, toate intr-o dezordine absoluta, singurul obiect pretios al incaperii fiind tabloul tatalui sau.
Cadrul in care protagonistul isi petrece buna parte din timp este propice visarii si lui I se mai adauga , in pregatirea aventurii cunoasterii: luna, cartea si sunetul suav al clavirului. In fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o vereastra deschisa din catul de sul, el auzi prin aerul noptii, tremurand, notele dulci ale unui clavir si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. El isi inchise ochii ca sa viseze in libertate. I se paru atunci ca este intr-un pustiu uscat si lung, nisipos ca seceta deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei virgine muribunde.
Apeland, sub lumina lunii, la cartea misterioasa primita de la batranul anticar Ruben, Dionis se lanseaza intr-o calatorie spre trecut metamorfozandu-se, sau mai bine revenind la ipostaza Dan, tanar calugar din timpul lui Alexandru cel Bun, discipol al maestrului Ruben.
Acesta din urma reprezinta proiectia onirica a anticarului si apare ca un fel de doctor Faust, cult, enigmatic, posesor al unei biblioteci enorme si alchemist. El il initiaza pe tanar in tainele metempsihozei, si ii daruieste cartea minunata cu ajutorul careia va depasi granitele existentei individuale ale spatiului si timpului. Dupa ce il invata pe Dan sa cutreiere timpul cu ajutorul cartii, ii atrage atentia ca sufletul trece intr-o existenta in alta fara a-si pastra elevatia. Metamorfoza de dupa plecarea eroului, pagina relevand marile disponibilitati ale poetului in crearea fantasticului, ca si bucuria ca aceasta e „inca un suflet nimicit cu totul, nestiind ideea ca Ruben este diavolul insusi”.
Dupa plecarea de la Ruben, Dan trece pe la casa spatarului Tudor Mesteacan, pe a carui fiica o iubea, dar nu inainte de a se despartii de propria sa umbra.
Astfel Dan devine etern, iar umbra devine om „sa urmam, zise umbra, trecand mai departe firul gandurilor sale, ganduri pe care Dan le auzea ca si cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropriindu-ti prin vraja fiinta mea si daruindu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand uitand cu desavarsire trecutul meu, iar tu atotputernic. Tu ma lasi pe mine in imprejurarile tale, cu umbra intrerupta a iubitei tale, cu amicii tai, ma condamni sa-mi uit vizionarea mea fizica, iar tu intreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumei ti-ar placea....in luna depilda. Acolo vei trai un secul si ti se va parea o zi, Ba poti sa iei si pamantul cu tine, fara ca sa te supere, il prefaci intr-un margaritar cu toarta, si-l atarni de salba iubitei tale...”.
Procesul dedublarii dezvolta multiple semnificatii poetic-filosofice, dintre care subliniem ideea existentei unei componente eterne, a fiintei umane, capabila sa traiasca independent de contingent, de fiinta pe care o urmeaza cu credinta: de asemenea „umbra” se opune prin sfaturile sale intentiilor malefice ale lui Ruben: ea il invata pe Dan sa-si ia in calatorie iubita, pe Maria.
Se poate considera ca dragostea este o treapta in cunoasterea absoluta, implinirea ei fiind necesara pentru continuarea acestui proces. Desprinderea de umbra reprezinta renuntarea la credinta dula de muritor - materie si spirit – eroul, dobandind astfel unicitatea, trasatura specifica universului, infinitului.
Dar spre atingerea perfectiunii, Dan trebuie sa-si adauge „unicului” sau, prin acelasi proces al dedublarii, fiinta iubita, desprinsa si ea de contingent.
Maria devine astfel, simbolul iubirii absolute, spre care tinde eroul si ii ofera acestuia o alta posibilitate de patrundere a marilor taine ale universului.
Cuplul devenit etern, ajunge pe luna, prilej pentru autor de a oferi exceptionale viziuni ale calatoriei, dar si ale spatiului stelar si selenar.
Intr-un peisaj edenic, cei doi cunosc fericirea absoluta, iar implinirea erotica, este completata de aceea in planul creatiei, ajungand ca o concordanta perfecta intre dorinta si realizarea acesteia. Atingand o treapta inalta a cunoasterii, in timp ce dan tinde permanent spre absolut, Maria este supusa limitei chiar daca aceasta este superioara.
Fericirea eroilor, atinge cote maxime, ei traiesc momente de beatitudine, intr-un spatiu al trairii, al implinirii absolute, dar Dan este intrigat de „Doma lui Dumnezeu” inchisa de enigmatica inscriptie de pe prontul acesteia, pe care nici ingerii nu o pot descifra. Deasemenea, intriga reiese si din absenta divinitatii si, repetand in alt spatiu revolta lui Satanail din legendele bogumilice, gandeste urmand logica implinirilor de pana in acest moment – ca el insusi e divinitatea. Pentru ca a cutezat sa gandeasca astfel, eroul – insotit de iubita - este condamnat la o cadere vertiginoasa la un fel de afundare in nemarginire.
Caderea in gol, este asfel o pedeapsa pentru curajul sau dus la extreme, pentru indrazneala de a fi incercat sa dezlege „Marea Enigma”, de a fi dorit sa patrunda in acel spatiu al gandirii, al infinitului, nepermis nimanui.
Revenit in timpul „obiectiv” al nuvelei, Dionis, blonav, constata cu surprindere ca Maria, fata din casa alaturata il iubea la randul eu si-i raspundea sentimentelor.
Trebuie remarcat ca personajul feminin al operei este la randul sau marcat de dorinta de a-si depasi limitele, atat in spatiul oniric (il urmeaza pe erou in drumul cunoasterii absolute), cat si in contingent (se travesteste pentru a-l ingreiji pe Dionis).
Intrat in posesia unei importante cunoasteri, eroul se poate casatori cu Maria (implinire in plan erotic) si traieste impreuna cu familia, retras undeva la tara.
„Sarmanul Dionis” titlul nuvelei, este semnificativ datorita contrastului dintre epitet si nume, amintind de zeul vinului al veseliei exuberante din mitologia greaca, este omul superior, dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebita, capabil sa aspire catre cunoasterea absoluta, dar constient de imposibilitatea de atingere a scopului propus.
Contributia care Eminescu o aduce prin nuvela „Sarmanul Dionis”, la dezvoltarea prozei romanesti este remarcabila. Ea descrie seria descrierilor poetice in care lirismul se intalneste cu fantasticul, contopindu-se, iar meditatia filosofica vibreaza in oniric si sondarea straturilor abisale ale fiintei omenesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu