Luceafarul comentariu literar


Luceafarul - comentariu literar


Poemul “Luceafarul” este considerat de G. Calinescu un poem fundamental al lui Mihai Eminescu. Acest poem fundamental, a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Academiei Social Literare “Romania Juna” de la Viena, apoi a fost reprodus in “Convorbiri Literare”, iar in decembrie 1883 apare si in editia ingrijita de Titu Maiorescu.
Luceafarul a fost elaborat in perioada 1873 – 1874 – 1882 si cunoaste cinci prelucrari succesive.
Punctul de plecare il constituie basmul cules de germanul Kunisch in timpul unei calatorii in zona balcanica. In basmul cules de Kunisch, un zmeu indrageste o frumoasa fata de imparat si o implora sa o urmeze in lumea lui nemuritoare. Fata ii cere insa sa devina el muritor.
Acesta pleaca spre a obtine de la Creator dezlegarea de nemurire. Intre timp, fata este robita de dragostea unui pamantean, Florin.
Revenind, zmeul se razbuna, pravalind o stanca asupra necredincioasei, Florin moare si el de durere, zmeul ramanand mai departe in singuratatea lui nemuritoare.
In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: “Un chin s-aveti: de-a nu murii deodata”
In variantele urmatoare, punand la contributie vasta sa cultura, intinsele sale cunoasteri de filosofie si mitologie, Eminescu pastreaza doar cadrul de basm, pe care-l umple insa cu imagini lirice si sensuri noi, ce conduc la una din temele de predilectie ale lui Eminescu si ale romanticilor, problematica geniului.
Astefel se naste “Luceafarul”, capodepera a literaturii romane si universale.
Mihai Eminescu apeleaza in poemul sau la mitologie. Mitul luceafarului este imprumutat din mitologie (greaca – romaneasca). In momentul cand ajunge la Demiurg il numeste Hyperion. Homer afirma ca Hyperion este soarele insusi.
Geniul este in masura sa sacrifice fericirea personala, este intelligent, preocupat de cunoastere si singuratate.
Geniul este obiectul capabil sa priveasca lumea inconjuratoare cu detasare.
Mihai Eminescu ii va atribui geniului o mare capacitate afectiva. Poemul lui M. Eminescu, este un poem alegoric. Alegoria consta in faptul ca pamantenii aspira intotdeauna catre absolut, iar geniul aspira spre oameni, spre concret.
In poem exista doua planuri de referinta, un plan uman, terestru care vizeaza conditia data si un plan universal, cosmic, care vizeaza conditia dorita.
Compozitional, poemul este alcatuit din patru parti, ceea ce confera o perspectiva clasica.
Isi pastreaza forma de basm, in prima strofa intalnim o forma simpla, dar o forma a superlativului absolut “o prea frumoasa fata” care reprezinta frumusetea totala. Pentru a sugera frumusetea Catalinei el o compara pe aceasta cu un element din lumea stelara “luna”.
Pamanteanul aspira spre absolut, iar geniul simte nevoia concretului: “Il vede azi, il vede mani / Astfel dorinta-i gata / Iar el privind de saptamani / Ii cade draga fata”.
In mentalitatea fetei, luceafarul apare ca un duh, iar pentru chemarea lui este nevoie de o vraja, de aceea il cheama printr-o rugaminte care are valoarea de vraja: “cobori in jos luceafar bland”.
La prima chemare a fetei el se intrupeaza din cer si din mare, seamana cu un tanar voievod.
Acest tanar era Neptun, aceasta faptura este un zeu:
“Cobori incet luceafar bland / Alunecand pe-o raza
Patrunde-n casa si in gand / Si viata-mi lumineaza
El asculta tremurator / Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator / Se scufunda in mare
Si apa unde-au fost cazut / in cercuri se roteste
Si din adanc necunoscut / Un mandru tanar creste
Usor el trece ca pe prag / Pe marginea ferestrei
Si tine-n mana un toiag / Incununat cu trestii
Parea un tanar voievod / Cu par de aur moale
Un vanat giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale
Iar umbra fetei stravazii / E alba ca de ceara”

Insa “mortul cu ochii vii” ii trezeste fetei o senzatie de frig: “O, esti frumos cum numa-n vis / Un inger se arata” si “Caci eu sunt vie, tu esti mort / Si ochiul tau ma-nghiata”.
A doua chemare a fetei, il face pe acesta sa ia infatisarea unui demon care are pe cap o coroana de foc.
De data aceasta, el coboara intruchipat din soare si noapte. Dupa Hesiod noaptea este fiica basmului si mama tuturor zeilor. El nazuieste spre iubire ca spre un izvor.
“In aur rumene vapai / Se-ntind pe lumea-ntreaga
Si din a cheaosului vai / Un mandru chip se-ncheaga
Pe negre suvitele-i de par / Coroana-i arde para
Venea plutind in adevar / Scaldat in foc de soare”

El ii ofera fetei din nou nemurirea si suprematia, peste un alt element al universului si anume cerul. Ea il va respinge din nou, fiind constienta ca nu poate merge pe calea deschisa de geniu, nu-l intelege.
Partea a doua ne infatiseaza idila dintre Catalin si Catalina, idila care ne arata rapiditatea dragostei la muritori. Procedeul folosit de Catalin pentru incercarea norocului, este cel obisnuit la muritori.
Cadrul este terestrul, actiunea se petrece in castel intr-un colt. Atmosfera este intima, familiara, gesturile sunt rapide, comunicarea rapida. Cei doi muritori sunt apropiati in conceptii: “Si guraliv si de nimic / te-ai potrivit cu mine”

Partea a treia este cea mai interesanta deoarece cuprinde elemente de cosmogonie.
In drumul sau spre Demiurg, Luceafarul strabate lumi ceresti, iar viteza cu care alearga ii da aspectul unui fulger. In mitologie, haosul este confuzia dinainte de creatie. Demiurgul este situat de poet in zona infinitului in timp si spatiu. Peisajul stelar este dinamic, scenele se succed rapid, cu viteza luminii.
Ajuns la Demiurg, Luceafarul ii cere acestuia implinirea renuntarii la nemurire. El ne apare ca un insetat de viata. Este acea tendinta a geniului de a se apropia de concret. El vrea sa se intoarca in haosul pamantean, in haosul lumii de rand.
In raspunsul pe care i-l da Demiurgul, intalnim o teza shopenhauriana, o teza conform careia oamenii de rand traiesc sub egida constelatiilor, sunt bantuiti de capriciul destinului.
Mai intalnim si un alt fenomen si anume cel de renastere, reprezinta credinta in reinoirea sufletului, el este adus la ideea nemuririi la realitatea solitara.
Poetul revine la imbinarea celor doua planuri in partea a patra. Cei doi indragostiti se poarta ca toti muritorii de rand, insa ea mai este stapanita de nostalgia astrului. Este cea de-a treia chemare a ei, care solicita pe luceafar sa o ia sub ocrotirea lui. Insa el ramane pasiv.
Desprindem din ultimele doua versuri: “Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece” nu indiferenta ci tristete si nefericire. De aici si sensul dramatic al poemului. O drama a geniului, iar pe de alta parte o drama a omului de rand.
El ramane in lumea inalta, constient ca aceste idealuri sunt nocive, constient ca in lumea in care traiesc oamenii este marginita.
Criticul literar Dobrogeanu Gherea vede in atitudinea Luceafarului din final, amaraciune si invidie fata de Catalin.
Titu Maiorescu contrazice ideea despre geniu. El considera ca luceafarul se retrage pentru ca fata iubita este o copie imperfecta a unui prototip irealizabil.

In literature noastra, mai exista cateva poeme valoroase care prezinta similitudini cu poemul “Luceafarul”si anume “Noapte de Decemvrie” de A. Macedonscki.


Niciun comentariu:

Cauta pe site