Universul poetic al lui Tudor Arghezi
De la Mihai Eminescu, afirma Tudor Vianu “lirica romaneasca n-a mai cunoscut o realizare mai de seama, marcata de o originalitate mai puternica si cu repercursiuni mai intinse asupra intregului scris literar al vremii, decat cele legate de opera lui Tudor Arghezi”
Materialul sau il constituie, cand meditatia, cand imaginatia cand experienta. In lirica sa intalnim valorificate artistic, roadele unei experiente existentiale nu numai bogate, dar si adanc interiorizate.
Nu este greu de recunoscut in “Cuvinte potrivite” din 1927, volumul de debut, rezultat divers din anii tineretii si al primei maturitati, uneori contradictorii, de unde si caracterul de revolta metafizica si sociala, alaturi de nuvele diafane si delicate ale unei sensibilitati subtile si rafinate.
Poezia filosofica argheziana, ca tema importanta in universal sau liric, se adapa din singuratate, ca fiinta ganditoare a omului pe pamant.
Sursa ei se afla in permanenta cautare a lui Dumnezeu, care refuza a se arata, determinand o stare sufleteasca de permanenta pendulare intre credinta si tagada.
Poetul care se autodefinea plastic in “Portret”: “Sunt inger, sunt diavol, sunt fiara si alte asemeni / Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug” – accepta si refuza excesiv existenta dumnezeirii.
Inca din primul “Psalm”, primele trei strofe slujesc ideii de existenta a lui Dumnezeu, identificat cu harul creator al poporului, pentru ca ultimele trei sa faca loc refuzului, foarte raspicat rostit de a accepta aceasta identitate.
Dualismul temperamentului arghezian s-a conturat limpede si viguros inca din perioada “Cuvintelor potrivite” a vocatiei de luptator, mereu nemultumit si nelinistit, dar si un simt uluitor al echilibrului necesar de a se concentra si stapani, de a se calma si instala cu temeinicie pe niste ferme si statornice optiuni morale.
Eugen lovinescu observa: “caracterul de complexitate a filosofiei argheziene (psihologiei) – suflet faustian in care nu salasluiesc numai doua suflete ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern”.
Critica si istoria literara au apreciat ca eseul lui Arghezi de a ajunge la revelatia divina asa cum rezulta din unii “Psalmi” l-a condus pe acesta la o viziune panteistica asupra vietii. De aici registrul tematic atat de intins incat nu exista nicio ipostaza a realitatii, de la implinire sau degradare in plan material dar si in plan moral, care sa nu se reflecte in lirica argheziana.
O tema bine reprezentata in poezia filosofica este cea a confruntarii omului cu moartea. Trei atitudini mai importante se disting in lirica de acest gen:
- Spaima de nefiinta, de neant intalnita in multe poezii. Caracteristica in acest sens este “Duhovniceasca”, poezie ce se incheie in imaginea fugii de pe cruce in fata perspectivei mortii.
- Acceptarea in sens mioritic a mortii, atitudine ilustrata in “De-a v-ati ascuns….” Unde fenomenul este vazut ca un joc, venit sa-i obisnuiasca si pe copii cu ideea despartirii candva a fiecaruia dintre noi. Un lirism bland traverseaza aceasta “Miorita” argheziana si abia in final este exprimata durerea in fata inevitabilului.
- Spaima de moarte este atenuata de gandul ca, atat cat traieste omul se rascumpara prin realizarile si implinirile sale. In ele se gaseste taria morala de a confrunta cu perspective trecerea in nefiinta chiar daca uneori, nelinistea si tristetea il coplesesc “De ce-as fi trist”.
Conceptia artistica a lui Arghezi, asa cum se contureaza in “Ruga de seara” si mai ales in “Testament” poezia care deschide volumul din 1927, este una de angajare sociala.
Aceasta atitudine se regaseste in multe poezii din ”Cuvinte potrivite” (Caligula, Blesteme, Belsug…) care au un pronuntat caracter social.
Marele poem ciclic din 1956 “Cantare omului”, reda in imagini poetice pregnante, evolutia omului, din momentul ridicarii pe verticala pana la descoperirea tainei tainelor, atomul.
Volumul “1907 Peisaje” publicat in 1955, evoca de cele mai multe ori in pamflete versificate, marea zguduire sociala din Romania de la inceputul veacului.
Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru aceasta tema este “Flori de mucegai” (1931), aici isi gaseste cea mai deplina adeziune a lui Arghezi la “estetica uratului”, careia poetul ii dadea contur in “Testament”: “Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-au frumuseti si preturi noi”
Mediul este cel al mahalalei citadine de odinioara, al pungasilor, ucigasilor si tigancilor – florarese, al puscariasilor, pe care poetul il recupereaza sub aspect estetic si moral.
De aceea, castigul cel mare al abordarii lui artistice e limba, care iese de aici improspatata, viu colorata de o expresie nebanuita.
Versurile din volumul “Flori de mucegai” sunt scrise altfel decat se obisnuise pana la el, cuvantul organic se imperecheaza adesea cu arhaismul, cu termenul lingvistic de uz curent.
S-a afirmat despre poezia erotica argheziana ca se reimte de influenta eminesciana, ceea ce nu poate fi tagaduit, dar nici absolutizat. Poezii de dragoste intalnim inca in volumul “Cuvinte potrivite” (“Melancolie”, “Toamna”, “Despartire”), dar volumul resprezentativ pentru aceasta tema este “Versuri de seara”(1935).
Doua atitudini se pot deslusi in trairea sentimentului erotic:
- una de reticenta, de amanare a clipei de iubire ca “Melancolie” si “Cantare” din volumul “Cuvinte potrivite” ;
- a doua atitudine – cand implinirea erotica e urmarita si exprimata in ambianta universului cosmic din care natura vegetala si animala in toata bogatia, varietatea si splendoarea ei nu poate lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, care se patrunde de prezenta ei. Femeia fertilizeaza acest univers, in care barbatul devine tot datorita zeitatii feminine ce-l anima, un luptator si un demiurg.
Tudor Arghezii a fost preocupat sa dea raspuns misterului limbii pe care o considera o taina, nestiind de unde rasare.
Pentru poet, cuvantul este vazut ca un miracol suprem care se mosteneste ca bataia inimii si-a sangelui.
Pentru poet, adevarata sursa a artei este viata, munca, efortul, migala, simtul perfectionarii, constiinta ca numai cu talent, fara disciplina a muncii nu este posibila eternitatea creatiei.
Poetul isi defineste astfel creatia ca fiind “slava de foc si slova faurita”
Tudor Arghezii, a lasat literaturii romane si universale un univers liric intr-o noua formula artistica, avand la baza cultul limbii, al virtutiilor acesteia, din scrierile biblice, din graiul popular.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu