Glossa - comentariu literar
Poezia “Glossa” a fost introdusa in volumul de poezii publicat in decembrie 1883.
Este o poezie cu forma fixa, sub forma de comentariu, prin continut este o poezie filosofica, care contine gnome ale eticii si moralei, adevaruri ale cunoasterii.
Compoziţional poezia Glossa este alcatuita din 10 strofe care conţin adevăruri filosofice si explicatii ale fiecărui vers din strofa nucleu.
Poezia “Glossa” incepe cu o gnoma referitoare la timp, la ireversibilitatea sa, continuand cu gnoma referitoare la morala.
Ca si in poeziile “Luceafarul” si “Scrisoarea I”, in care Eminescu dezvolta si prezinta soarta omului de geniu, intalnim si aici aceasta tema. Omul de geniu, fiind aici inteleptul care trebuie sa se fereasca de ispitele pe care i le prilejuieste viata, linistea si neimplicarea, constituind pentru el fericirea suprema.
Prima strofa a poeziei, strofa nucleu pe baza careia se face discutie de-a lungul intregii poezii, este alcatuita din opt versuri, care contin adevaruri referitoare la viata, la speranta si teama si in final la detasare fata de tot ceea ce constituie efemerul.
Chiar in primul vers “Vreme trece, vreme vine”, gnoma referitoare la timp ne reaminteste de timpul ireversibil si totodata de efemeritatea vietii.
Pentru ca genius a-si pastreze fericirea suprema el trebuie san u raspunda ispitelor vietii sis a-si pastreze raceala. Aceasta raceala este subliniata prin detasarea apolenica fata de viata si de tot ce o constituie ea.
Inteleptul semnifica cunoasterea, ratiunea pura, iar atitudinea sa fata de viata este prezentata chiar in ultimele versuri ale primei strofe “De te cheama, de te’ndeamna / Tu ramai la toate rece”.
Fericirea geniului depinde aici numai de capacitatea sa de a fi tot mai detasat de viata de semenii sai si de trairile efemere care-i caracterizeaza.
Prin structura sa, poezia continua cu explicatia fiecarui vers din prima strofa, Eminescu descifrand treptat fiecare symbol present in strofa nucleu.
Pentru ca explicatiile sa fie cat mai concise, sis a capete un inteles cat mai clar, M. Eminescu introduce sfaturi de provenienta filosofica, sfaturi Shopenhauriene, sau sfatul cel mai explicativ apartinand lui Socrate: “Cunoaste-te pe tine insuti”.
“Vremea” o constituie timpul nelimitat, care nu are margini, constituind defapt tot universal. Pentru oameni, timpul este trecator, ei trecand prin viata catre moarte (I. Barbu). Aceasta teorie, care apartine lui I. Barbu si care amplifica ideea de efemeritate a vietii omului de-alungul timpului etern.
Motivul increatului il intalnim aici ca si in Scrisoarea I, geniul fiind aici o parte integranta a lumii pe care o priveste din interiorul finite sale.
Geniul este localizat intre oameni, dar neparticipand la placerile de-o clipa ale vietii, fiind constient datorita cunoasterii sale foarte vaste, caci o clipa de fericire terestra este de fapt un fir de praf in lumina unei raze de soare.
Sfatul lui Socrate “Cunoaste-te pe tine insuti”, atribuit versului “Regasindu-te pe tine” este semnificativ pentru a sublinia prin puterea sa de a se inchide in sine insusi si de a medita.
Alunecand de-alungul celei de-a treia strofe, capatam explicatia celui de-al treilea vers al strofei nucleu. Cu aceasta ocazie, M. Eminescu ne explica menirea inteleptului, care pentru a-si pastra fericirea intacta, trebuie sa depaseasca toate obstacolele, clipa de fericire care-I este promise fiind defapt o “masca a fericirii”.
Intalnim aici teoria lui I. Barbu “Pentru cine o cunoaste / Toate-s vechi si noua toate”, aceste versuri explica faptul ca pentru cine cunoaste viata in sine si comparata cu viata eternal a universului, refuza efemeritatea.
Pentru a construe o imagine cat mai clara a vietii terestre (a lumii terestre) si totodata a efemerului, M. Eminescu introduce motivul lumii ca teatru, viata sub forma de scena, iar oamenii sunt actorii care se perinda prin fata inteleptului.
“Ce e rau si ce e bine”, versul care incheie cea de-a patra strofa este defapt concluzia ce creioneaza tot mai mult efemeritatea vietii, ca fiind o piesa de teatru care se joaca la intervale scurte de timp.
In Scrisoarea I, ideea Schopenhauriana a timpului etern era folosita pentru a face cunoscuta capacitatea foarte vasta a geniului despre cunoastere, care sub fruntea sa are desfasurat si trecutul si viitorul, el fiind singurul cunoscator al universului, a nasterii si posibilei stingeri; aici ideea Shopenhauriana subliniaza capacitatea limitata a omului obisnuit, care-si cunoaste decat prezentul, fiind incapabil sa-si reconstituie trecutul si totodata sa-si ghiceasca viitorul.
Ideea finala a strofei finale duce cu gandul la zadarnicia vietii care nu merita traita, zadarnicia clipei de fericire care uneori te face sa-ti uiti destinul tragic care te asteapta, moartea.
Teama de moarte specifica muritorilor, este pentru intelept o tema inexistenta, fiind singurul constient de iluziile pe care ti le ofera viata.
Superioritatea geniului insasi prin capacitatea sa de a-si pastra ratiunea si puritatea fericirii, dispretuieste lupta oamenilor pentru izbanda de-o clipa caracterizata de Eminescu ca fiind “misei” si “natarai” ce se lupta pentru o clipa de fericire, fiind orbiti de dorinta de a trai: “Ce e val, ca valul trece”.
Aici efemeritatea sugerata prin valul care numai pentru o clipa se ridica si isi arata frumusetea imaculata a spumei sale, imprastiindu-se apoi treptat in particule minuscule care se reintorc la starea lor initiala, alcatuind un tot unitary, nemarginirea, asa si viata omului obisnuit cunoaste o clipa de fericire stingandu-se intr-un tarziu, redevenind parte integranta a intunericului.
Supremul ideal al inteleptului, fericirea pura, este subliniata de Eminescu prin intoarcerea unui motiv care apartine textelor indice si anume ataraxia.
Idealizeaza tot mai mult crezul inteleptului: “De te-ating, sa feri in laturi / De hulesc, sa taci din gura”. Aici Eminescu intareste ideea de neimplicare a geniului, localizat intre oameni, care nu trebuie sa raspunda provocarilor, trebuie sa depaseasca toate obstacolele si sa ramana pasiv: “Tu ramai la toate rece”.
Ultima strofa a poeziei, este defapt strofa nucleu, dar in ordine inversa, avand aici o alta semnificatie, referitoare la om si la detasarea de lume.
Poezia “Glossa”, este o poezie originala, insasi prin structura si forma sa fixa, care alcatuieste un tot unitar, fiecare vers si fiecare simbol avand locul si semnificatia sa potrivita, poezia neputand fi analizata partial, de altfel, aceasta originalitate poate fi intalnita doar in universal poetic eminescian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu